DRUMUL VIETII TALE
Pornim la drum în viaţă, fără gânduri, fără idei, fără prejudecăţi sau preconcepţii. Defapt nici nu realizăm că am pornit pe un drum fără întoarcere. Vedem doar schimbările fizice prin care nu înţelegem de ce trebuie să trecem.
Toată lumea ne priveşte, toată lumea ne bârfeşte, dar nici că ne pasă.
Încet, încet, începem să observăm şi să înţelegem o realitate. Prima. Nu suntem încă conştienţi de existenţa mai multora. Acum ne doare degeţelul şi ne vine să plângem că nu înţelegem exact totul. Fizic parcă jucăriile rămân din ce în ce mai mici.
Toată lumea ne priveşte, toată lumea ne bârfeşte, dar nu ne pasă. Plângem doar că nu înţelegem.
Şi creştem. Acum avem o altă realitate. Acum percepem noţiunile şi interpretăm senzaţiile cauzate de acţiuni şi sentimente. Acum ne percepem şi ne căutăm imaginea din oglindă. Ne creăm propria lume şi proprii prieteni imaginari. Parcă nu mai creştem fizic ca mai înainte.
Toată lumea ne priveşte, toată lumea ne bârfeşte, dar începe să ne pese. Suntem intrigaţi şi curioşi.
Deja începem să ne simţim mari. Acum staţionăm fizic, dar parcă ne umplem nişte goluri şi ne depăşim. Avem o altă realitate. Acum înţelegem totul şi ne amăgim că ne înţelegem existenţa. Acum sesizăm frumosul din noi şi din jurul nostru. Acum testăm diferenţele dintre a fi un om cu tentative perverse şi un om care ţine de nişte principii chiar dacă nu le înţelege pe toate.
Toată lumea ne priveşte, toată lumea ne bârfeşte, dar ne pasă. Vrem să ne pese. Suntem obsedaţi de asta.
Trece o vreme, vine o vreme, mai creştem, mai schimbăm nişte realităţi, ne mai lovim de nişte praguri de sus şi ne împiedicăm de altele de jos, mai ratăm nişte starturi, emitem judecăţi pertinente şi neaprobate cu unanimitate. Ne identificăm cu propriul EU, care e total diferit de oglindă.
Toată lumea ne priveşte, toată lumea ne bârfeşte, dar parcă am vrea să ne pese mai puţin. Ce ar fi dacă lumea s-ar schimba?
Anii zboară atât de repede că parcă nici nu îi mai apucăm. Alergăm să prindem fostele imagini din fostele oglinzi. Nu ne mai ascultăm. Ne prăbuşim. Doare. Fiecare părticică. Colivia ne strânge. Avem doar o singură realitate, cam crudă, pe care nu o mai înţelegem. Oare unde ne sunt jucăriile? Cine suntem?
Toată lumea ne priveşte, toată lumea ne bârfeşte, dar nu ne mai pasă. Nu are de ce! Oamenii! Cine să îi mai înţeleagă?
Noapte-zi. Noapte-zi. Noapte.
Toată lumea nu ne mai priveşte, toată lumea nu ne mai bâfeşte şi nu mai are cum să ne pese.
Fără gânduri, fără idei, fără prejudecăţi sau preconcepţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu